Clauze
Articolul I prevedea că Germania și Italia urmau să păstreze toate canalele de comunicație dintre ele deschise pentru a ajunge la o înțelegere comună asupra tuturor intereselor comune și asupra situației europene ca un întreg.
Articolul II obliga părțile semnatare să urmeze o politică externă comună. Cele două țări au convenit ca în cazul oricărui eveniment internațional să declanșeze consultări comune.
Articolul III stabilea că ce cele două părți vor asigura sprijin militar complet în cazul în care una dintre ele va întra în război.
Articolul IV încuraja adâncirea cooperării în „sfera militară a economiei de război” și a unei mai bune comunicări dintre cele două state pentru a asigura o cât mai bună cooperare economică și militară.
Articolul V obliga Germania și Italia să cadă de acord asupra oricărui armistițiu și sprijinea planificarea militară comună a celor două state.
Articolul VI sublinia importanța menținerii unor relații bune cu terțele state care au o atitudine prietenoasă față de Italia sau Germania.
Articolul VII stabilea termenul de valabilitate al pactului: pactul urma să intre în vigoare de îndată și să aibă o perioadă de valabilitate de zece ani.
Protocolul secret adițional al Pactului de Oțel cuprindea două secțiuni și nu a fost făcut public în momentul în care a fost semnat de către Ribbentrop și Ciano.
Prima secțiune obliga cele două țări să grăbească cooperarea lor militară și economică, în vreme ce a doua secțiune obliga cele două țări să coopereze în problemele presei, serviciilor de știri și de propagandă, să promoveze imaginea Axei fasciste. Cele două state urmau să numească o serie de specialiști care să-și desfășoare activitatea în capitala celeilalte țări și care urmau să lucreze în strânsă colaborare cu ministerele de externe respective.
Pactul de Oțel
În conformitate cu prevederile Articolului VII, pactul avea o valabilitate de zece ani. După înfrângerea forțelor Axei și invazia aliată din Sicilia, italienii au semnat un armistițiu cu Aliații în septembrie 1943.