Pactul de Oțel
Pactul de Oțel conform denumirii sale oficiale: Pactul de prietenie și alianță dintre Germania și Italia, a fost o înțelegere între Italia Fascistă și Germania nazistă semnată la 22 mai 1939, la Berlin, de către miniștrii de externe ai respectivelor țări, contele Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop.
Pactul a fost format din două părți: prima a fost o declarație de cooperare dintre Germania și Italia, în vreme ce partea a doua, „Protocolul secret adițional”, prevedea o politică comună militară și economică.
Dictatorul italian Benito Mussolini a fost cel care a dat supranumele de „Pactul de Oțel”, după ce a renunțat la denumirea de „Pactul de Sânge”, ca urmare a sfaturilor consilierilor săi.
În primul rând, pactul obliga Germania și Italia să-și acorde de îndată ajutor militar, politic și economic în cazul declanșării unui război și să colaboreze în domeniile armatei și producției militare de război. Pactul stipula că nici una dintre părțile semnatare nu va semna un tratat de pace fără acordul celeilalte. Înțelegerea pleca de la premiza că războiul va fi declanșat cel puțin după trei ani. Când Germania a invadat Polonia la 2 septembrie 1939, Italia nu a fost pe deplin pregătită pentru război și i-a fost imposibil să-și îndeplinească obligațiunile asumate. Prin urmare, Italia a intrat în război doar în iunie 1940, când a atacat sudul Franței.
Pactul de Oțel
În conformitate cu prevederile Articolului VII, pactul avea o valabilitate de zece ani. După înfrângerea forțelor Axei și invazia aliată din Sicilia, italienii au semnat un armistițiu cu Aliații în septembrie 1943.